Se consideră săraci și neîmpliniți. Tinerii britanici, în regres față de părinții lor

Articol publicat in sectiunea UK la bani mărunţi pe data 23 martie 2016

uk_tanar-britanic-parinti

„Milenarii”, cei care fac parte din „generaţia Y”, adică tinerii din UK care au astăzi între 20 şi 35 de ani, după cum îi descrie The Guardian, se simt trădaţi de părinţi, de societate, de partidele politice. Pare a fi prima generaţie de după al doilea război mondial care notează un regres faţă de generaţia anterioară. Aceşti tineri se luptă cu nesiguranţa zilei de mâine, cu o calitate a vieţii nu tocmai grozavă şi uneori chiar cu imposibilitatea de a face un credit pentru o casă. Atunci… pentru ce s-au mai născut ei britanici?

„Milenarii” britanici sunt mai săraci decât tinerii din „generaţia X”, care i-au precedat. Şi, pe bună dreptate, sunt frustraţi şi necăjiţi. Făcând comparaţie cu traseul în viaţă urmat de părinţii lor, tinerii de azi realizează că la ei şansa a închis ochii.

Într-un material amplu, The Guardian vorbeşte de circumstanţele debusolante a câtorva reprezentanţi ai „generaţiei Y”.

 

Lucy a făcut totul „ca la carte”, dar rezultatele nu au apărut

Lucy, o tânără de 23 de ani, nu vrea decât să aibă în contul bancar o sumă cât de cât bunicică, undeva peste £1.000, ca să fie mai liniştită. Însă nu se poate, cu toate că s-a licenţiat la o universitate de top britanică. Momentan, în speranţa că va ajunge să lucreze în domeniul în care se visează, Lucy este la al doilea internship, la o firmă din Londra. Aici, lucrează practic full-time, însă fiind considerată un „intern”, atunci şi plata este absolut minimă, motiv pentru care tânăra se bazează în fiecare lună pe overdraft-ul convenit cu banca. Este întinsă la maximum cu datoriile, printre care şi o datorie-mamut pentru studiile pe care le-a terminat, iar aceste lucruri o neliniştesc.

 

„Mă tem că nu-mi voi permite vreodată propria casă şi că

va trebui să împart chiria cu alte persoane”

Din 2010 încoace, potrivit The Guardian, numărul tinerilor sub 35 de ani care aveau casă s-a redus cu 280.000 de persoane. În 1991, o treime din britanicii între 16 şi 24 de ani care erau şi capi de familie deţineau o casă. În 2010, doar unul din zece se mai putea lăuda cu asemenea performanţă. Tot în 1991, 67% dintre capii de familie cu vârstele cuprinse între 25 şi 34 de ani aveau în proprietate o locuinţă, însă până în 2011 procentul acestora s-a redus la 43%.

Toby, un britanic de 26 de ani, îndrăzneşte să se gândească la şansele lui de a-şi achiziţiona o casă şi realizează că sunt aproape nule:

—————————————

„Mă tem că nu voi ajunge să am vreodată propria mea locuinţă. Şi mă gândesc cum va afecta acest lucru relaţia cu persoana pe care o iubesc. Ar părea că nu cer mare lucru: o locuinţă în a cărei bucătărie să pot păşi fără să mă gândesc că landlord-ul ar putea ateriza şi el acolo, neanunţat, ca să mă verifice; un loc unde să pot vopsi pereţii exact culoarea pe care o vreau eu, un loc unde să-mi pot creşte copiii”.

—————————————

 

„Salariile nu reflectă costul de trai în creştere”

Gemma, o tânără din Essex, se plânge jurnaliştilor de la The Guardian de costul mare de trai din UK, care îi va limita în viitor opţiunile: „Cea mai mare temere a mea este că voi munci toată viaţa, că voi fi mereu ameninţată de datoriile pe care le am de achitat şi, cu toate astea, nu voi putea să fiu proprietara unei locuinţe sau să cresc nişte copii”, spune aceasta.

—————————————

„Toate costurile importante sunt în creştere – al chiriei, al transportului, al alimentelor, iar salariile nu cresc cu aceeaşi viteză. Lucrez în domeniul caritabil, însă câştigurile din acest sector nu sunt grozave. Capitalismul văd că reuşeşte să creeze o prăpastie tot mai mare între cei foarte bogaţi şi cei cu resurse limitate.”

Gemma, Essex

—————————————

 

Adam: „Mi-am pierdut vremea cu studiile”

Un procent din ce în ce mai mare din tinerii britanici ajung să studieze la universitate în speranţa că vor putea urma o carieră profesională plină de recompense materiale. Dar unii dintre licenţiaţi ajung să se întrebe dacă cei trei-patru ani de studenţie n-ar fi putut fi capitalizaţi altcumva. Oportunităţile de muncă sunt puţine, iar în aceste condiţii universitatea nu a făcut altceva decât să creeze o datorie imensă la bancă.

Este şi cazul lui Adam, de 22 de ani, din Portsmouth, care declară pentru The Guardian:

—————————————

„Tare mi-e teamă că după licenţiere nu voi putea să progresez în viaţa mea profesională cu aceeaşi uşurinţă ca cei din generaţiile anterioare. Gândul că, după trei ani de facultate şi după atâtea datorii acumulate, aş putea să ajung să ocup acelaşi tip de locuri de muncă din comerţ la care aveam acces şi înainte de universitate sau, mai rău, să devin un asistat social, mă îngrijorează.”

—————————————

 

Frustrare maximă

Fiona Pattison, de 30 de ani, care lucrează pe un post bun la o agenţie de strângere de fonduri, spune că, deşi salariul său a fost mărit în câteva rânduri, stilul ei de viaţă a rămas neschimbat în ultimii şase ani: „Tot ce am câştigat suplimentar prin creşterile salariale a fost consumat de creşterea alarmantă a costului de trai. Dacă voi avea neşansa să pierd o parte din venitul meu actual, va trebui să împart locuinţa cu alte persoane, ca înainte.”

Tanaka Mhishi, din Londra, care lucrează la un magazin de cărţi, a spus:

—————————————

„Am convingerea că, din multe puncte de vedere, generaţia părinţilor mei a fost mai norocoasă. Au avut o libertate mai mare de a face anumite lucruri de tineri – se puteau duce la universitate, după care să se mute la Londra şi să-şi achiziţioneze o locuinţă. Noi, în schimb, trebuie să facem compromisuri şi mă întreb dacă mai pot avea cariera la care visez dacă am copii la 30 sau chiar şi 40 de ani.”

—————————————

 

Cum să trăieşti singur sau să ai propria locuinţă?

„Mă tem că nu voi putea să am o locuinţă stabilă fără un partener, pe un venit nu prea grozav obţinut la Londra”, spune Catherine, de 30 de ani, din Londra. „Săptămâna asta am aflat de la proprietar că vrea să mărească chiria cu 20% la locuinţa pe care o împart cu trei alte persoane. Deja jumătate din banii de care dispun se cheltuiesc pe chirie. Şi nicăieri în Londra nu îmi pot permite un studio flat în care să stau singură, iar dacă închiriez unul într-un oraş-satelit al Londrei, voi avea de achitat şi costurile suplimentare de transport, deci n-am făcut nimic. Oare sunt blocată în această viaţă în care trebuie să îndur stresul de a-mi schimba constant colegii de casă, de a mă muta ori de câte ori proprietarul se decide că vrea să mărească chiria? Eu nici măcar nu vreau să-mi cumpăr o locuinţă. Vreau numai stabilitate! Consider că singura variantă prin care aş putea să mă mut într-un one bedroom flat ar fi să am un partener de viaţă, doar că nu vreau să fiu constrânsă către un astfel de parteneriat din motive economice!”

De altfel, mulţi tineri britanici recurg la soluţia de a locui cu părinţii, timp în care pot pune deoparte nişte bani pentru avansul la mult-aşteptatul mortgage. Deşi, chiar şi aşa, într-o piaţă imobiliară în continuă creştere, ai senzaţia că nu vei putea ajunge niciodată să economiseşti îndeajuns.

 

Locul de muncă permanent, full-time

Faye, de 25 de ani, din Oxford, se declară norocos că are un loc de muncă bunicel, doar că este nemulţumit de faptul că primeşte întotdeauna contracte de muncă limitate, de până la un an. De aceea, explică el, compania nu este interesată să investească în el ca şi angajat, dar, de departe, cel mai mare stres apare când contractul ajunge în a opta lună, moment din care începe din nou bătălia obţinerii unui job pe mai departe.

—————————————

„A trebuit să fac o intervenţie la stomatolog şi m-a lovit: mi-am dat seama că nu am banii pentru lucrare. Dacă îmi pierd locul de muncă sau ceva nu-mi iese, nu cred c-aş rezista mai mult de o lună fără a cere ajutorul părinţilor.”

Faye, Oxford

—————————————

 

Cariera şi copiii

„Mă gândesc cum voi putea eu să-mi permit să am copiii pe care mi-i doresc aşa de tare, concomitent cu a progresa într-o carieră şi a avea o locuinţă stabilă. Ca şi femeie, am, bineînţeles, un interval de timp bine delimitat în care pot face copii, însă nu văd cum aş putea să economisesc îndeajuns ca să-mi permit să am o familie în următorii câţiva ani. Mi s-a spus întotdeauna că dacă lucrez din greu la şcoală şi la universitate voi putea să obţin un loc de muncă bun cu un salariu pe măsură şi o carieră respectabilă. Însă, la trei ani după licenţiere”, spune Ellie, de 29 de ani, din Londra.

—————————————

„Nu aveam în spatele meu decât voluntariate şi înternship-uri pentru a obţine experienţa de care aveam nevoie la jobul mult visat, pe care, într-un final, l-am obţinut. Am ajuns să câştig £18.000 pe an pe o poziţie foarte solicitantă la o caritate din Londra. La universitate mi se spunea că, după licenţiere, mă aşteaptă locuri de muncă cu salarii care încep de la £21.000. Abia acum am ajuns la un salariu mai bun, care îmi permite să şi pun nişte bani deoparte, dar în nici un caz nu pot să economisesc îndeajuns pentru a avea copii. Ce să mai spun de bani de avans pentru casă! Las-o baltă!”

Ellie, Londra

—————————————

Autor articol: Cristian Enache

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!