Se sting luminile în Maramureș

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 7 septembrie 2015

De la Satu Mare spre dreapta, drumul începe să urce dealuri cu păduri adânci și să întâmpine provocarea Maramureșului ca pe o istorie uitată sau ca pe un update de ultimă secundă. Ambele sunt cool.

Negrești Oaș nu e deloc un tărâm uitat de timp, amintind doar de vioarele vioaie ale fraților Petreuș, care, pe vremuri, ne reaminteau că există ritmuri ale existenței și mai la nord de București. Ritmuri cu clop și cu fainoșag, cum îi șade bine românului când vine pe acasă. De la Negrești Oaș mai departe e plin de români care au venit acasă și care, fără glumă, chiar au casă. Nu palate țuguiate, țigănești, ca pe la Timișoara sau împrejurimile Oradiei Mari sau pe meleagurile Strehaiei oltenești, ci case de gospodar, cu coteț de găini și cușcă de câine lup, cu cameră pentru copii, birou, sufragerie largă și luminoasă, cu antenă parabolică și piscină, cu Wifi, patru băi, cinci dușuri, trei balcoane și cu vulpi sau căprioare în pădurea imediată. E un fel de a spune „uite că putem”. O replică inutilă la atitudinea subînțeleasă a guvernământului actual, care le spunea, în noiembrie trecut, „uite că nu contați”. De la Săpânța încolo, intri într-un Maramureș al profunzimilor și al poveștilor despre viață și despre ceea ce ar fi trebuit ea să fie dacă n-ar fi fost altfel. Săpânța e o istorie veselă și tristă, dar nu simultan, ci succesiv. La început e veselă, apoi, pe măsură ce înțelegi viața și dramele derulate pe un atât de mic petec de pământ, devine tristă, de o tristețe care depășește lacrima, generând o filosofie a disperării tăcute, camuflate, iremediabile. Nu mai ai mult, din paradisul Oașului și infernul Săpânței, până la Vișeu. Loc binecuvântat, între munți și ape, rostogolindu-și viața între nămeții iernii și trudele verii. Cu țăranii vechi, care ies la cosit în zori și nu se astâmpără până la asfințit, deși au, aproape toți, peste șaptezeci de ani. La optzeci și ceva, vecinul de pajiște al lui Gabi Griguță te întreabă dacă chiar știi franțuzește, spui „Da” ca un prost și te zăpăcește cu o franceză excepțională, învățată în școala profesională. Că atunci se făcea școală, nu glumă, zice badea proptit în coasă, bronzat și vesel, cu părul de un alb impecabil, aflat încă în anii voiniciei lui. Mai toate satele Maramureșului vorbesc franceza, italiana sau spaniola. Câte unul mai flegmatic a ajuns și prin UK și acum conduce cu volanul pe dreapta, să se dea mare, că altminteri îi punea Ghiță al tânăr, ginerele lui Griguță, mecanic auto vestit de la Vișeu de Jos până la Vișeu de Sus, va să zică Ghiță îi punea cât ai clipi volanul pe stânga. Acum, însă, ne aflăm în luna lui septembrie. Mașinile cu numere europene s-au retras spre frontiere. În Maramureș se coace pruna și strugurele, dar nu mai are cine să le culeagă. Garajele sunt goale. Camerele marilor case sunt pustii. Rar, câte un bec răzleț mai pâlpâie într-o mansardă. Românii își părăsesc din nou țara, iar România arată ca un țărm de mare după un reflux devastator, care nu lasă în urmă decât speranțe, tristeți și amintiri. Se înserează și se sting luminile în Maramureș.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!