Singurătăți

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 2 martie 2015

Îl văd încă, după aproape opt ani, într-una din marile capitale europene. Aproximativ în același loc. A schimbat doar străduța unde își duce veacul, sau poate n-a schimbat-o de tot, dar

explorează cartierul, căutând când un loc ferit de vânturi și de ploi, când unul răsfățat de soare. Are același echipament de camping vechi, dar nu murdar, alcătuit dintr-un fost rucsac în care intră o fostă saltea, câteva foste pulovere, un ziar găsit pe vreo bancă în parc și, uneori, o sticlă de șampanie aproape goală, dar care mai păstrează, încă, mireasma rafinată a unei băuturi aristocratice. Este un bărbat între două vârste, de înălțime medie, destul de plinuț, care nu are nici cea mai mică intenție de a cere cuiva ceva. Am încercat de multe ori să-mi imaginez povestea lui, dar cred că nici unul din locuitorii cartierului, care îl văd zilnic culcându-se pe saltea, seara, pe trotuar, în colțul unui imobil și trezindu-se dimineața ca să plece nu se știe unde, nici unul, spuneam, nu pare să aibă nicio idee despre felul în care omul a ajuns acolo fără vreo șansă de a mai pleca, cu adevărat, undeva. După cei opt ani de singurătăți nemărturisite, omul e tot acolo, parcă rămânând la aceeași vârstă, refuzând să privească trecătorii și total neinteresat de spectacolul străzii. Am imaginea lui în minte când citesc povestea lui V.M., român imigrant la Londra, venit ca homeless și rămas așa din 2010 până acum. Ce-i drept, nu mai doarme sub cerul liber, ca în primul an, ci are deasupra capului acoperișul unei biserici care găzduiește 70 de imigranți. Dar nici nu și-a găsit vreun rost, altul decât acela de a supraviețui pur și simplu, aproape desprins de trecutul din care a plecat, dar și de viitorul în care n-a ajuns încă. S-a lovit de toate obstacolele vieții de imigrant, de la imposibilitatea de a găsi un job stabil până la refuzul unui National Insurance Number, nu are nici patroni, nici subalterni, nici prieteni, nici dușmani, își lasă fiecare zi să se construiască singură, din petice de existență, din firimituri de tristețe și din adieri imperceptibile de speranță. V.M. este unul din românii care s-au obișnuit să nu reușească, dar asta nu îl face să fie supărat pe lume, ci doar să continue amestecul de încercări și așteptare, fiindcă, până la urmă, trebuie și acesta să ducă undeva. Nu e învingătorul clasic, dar nici învinsul absolut. Este doar unul din oamenii care nu au intrat încă în nicio ecuație a realității și pentru care nicio socoteală nu dă cu plus. O ipostază a imigrației la care n-ar strica, înainte de plecarea în depărtări, să ne gândim.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

O parere la “Singurătăți”

  1. Ion Spune:

    Excelent, bravo… 🙂

Spune-ti si tu parerea!