Soclul de acasă

Articol publicat in sectiunea Editorial Sport pe data 15 octombrie 2015

În lumea noastră perfectă aproape că nu ne pasă. Hai să scoatem acel “aproape”. Nu ne pasă. Mecanismele presupun recunoașterea perfectului și a binelui, ambele iluzorii, dar suficiente cât să ne hrănească ego-ul inexistent și coloana vertebrală mai frântă decât Coloana lui Brâncuși. Dacă v-ați amăgit vreodată cu asta, hai să vă dezamăgesc: Brâncuși nu vorbea despre faptul că nimic nu se termină, ci că undeva totul are un final. Și-n caz că nu v-ați întrebat de ce avem Masa Tăcerii la doi pași, este vremea să faceți asta acum. Poarta Sărutului vine să vorbească și despre ultima clipă. Desigur, dacă avem ce lăsa în ea.

În societatea românească eroii durează atât cât pot fi folosiți. Simona Halep este un exemplu. Cât are rezultate, fel de fel de măscărici se grăbesc să se împăuneze cu rezultatele sale. “Am bătut” sau “Am învins” sunt fraze care n-o măgulesc. O jignesc, și o jignesc pentru că Simona își forțează organismul pentru ca o adunătură de neica nimeni să-i fure efortul din fotoliul în care a consumat ultimul gram de shaworma, singura finețe culinară pe care o cunoaște. Dacă pierde, se așterne tăcerea. A fi erou în România te pune în situația soclului pe care se ușurează porumbeii, începând cu primul pas de la care patibularilor li se pare că nu te mai pot folosi. Mai dau un exemplu. România este cuprinsă de febra participării la maratoane. Fel de fel de ciudați s-au apucat de alergat și se împăunează cu minutele scoase pe diferite distanțe. Dacă i-ai întreba cine este Emil Zátopek s-ar uita la tine ca la mamele lor cu care nu seamănă.

Am scris rândurile acestea pentru că ne-a părăsit Florența Mihai, prima noastră jucătoare de tenis care a jucat vreodată o finală de Roland Garros. Aproape că nici nu s-a scris despre asta.

Drept pentru care vă conjur să vă păstrați soclurile în forul intim. Este singurul loc în care mai pot supraviețui.

Autor articol: Bogdan Constantinescu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!