Tradiții și obiceiuri bizare (II)

Articol publicat in sectiunea Curiozităţi pe data 15 iulie 2016

china_picioare legate_colajMajoritatea obiceiurilor descrise în acest top fac parte în prezent din istorie, mai precis din acea secțiune istorică pentru care simțim repulsie, groază și rușine. Multe din ele pot fi considerate absurde, sadice, de-a dreptul nebunești. O parte din aceste obiceiuri au fost oprite recent. Toate, în schimb, poartă marca Homo Sapiens.

Duelul

Practicate pe scară largă în Europa, între secolele XV-XX, duelurile au fost, în primul rând, un apanaj al membrilor nobilimii. În mod obișnuit, duelurile nu erau altceva decât o luptă consensuală între două persoane de sex bărbătesc, înarmate cu săbii sau pistoale, care urmau un cod strict de reguli. Motivele care declanșau un duel aveau la bază, de cele mai multe ori, chestiuni de reglare a onoarei. În mod tradițional, ambii participanți la duel erau însoțiți de câte un reprezentant de încredere și un asistent. De asemenea, la locul duelului era prezent un preot și un reprezentat al autorităților. Scopul duelului nu era neapărat acela de a ucide adversarul, cât de a-l umili și a obține astfel satisfacție. Până la începutul secolului XVIII, în dueluri erau folosite numai spadele, pentru ca de la acea dată, dueliștii să recurgă la pistoale. Gestul prin care se provoca un duel era, cel mai adesea, acela de a scoate mănușa și a plezni dușmanul cu ea peste față. Duelurile au fost interzise prin lege în orice țară a lumii.

Sati = Arderea Văduvelor

Cel mai cunoscut rit funerar al hindușilor a fost Sati. În timpul acestei dramatice procesiuni mortuare avea loc o adevărată execuție, execuția văduvei bărbatului decedat care conform ritualului, trebuia să se arunce și ea în rugul care mistuia cadavrul soțului, pentru a-l însoți în lumea de dincolo. Acest act de sinucidere a soției era încurajat nu doar de tradiția milenară a fenomenului Sati, ci și de rudele sale. Se presupunea că actul de Sati trebuia să fie unul voluntar pentru tânăra văduvă. Există, de altfel, numeroase relatări istorice care afirmă că majoritatea actelor de Sati erau îndeplinite de văduve din pură convingere. În rarele cazuri când soția nu voia să se sinucidă de dragul soțului, îngrozită fiind de imaginea terifiantă a rugului funerar, rudele acesteia o legau pur și simplu, după care o aruncau în flăcări. Explicațiile asupra apariției și menținerii unui astfel de obicei macabru sunt de cele mai multe ori confuze și fac apel la specificitatea și complexitatea străvechii civilizații hinduse. Una dintre explicații se referă la statutul mizerabil pe care îl avea o văduvă din India, după moartea soțului său, singurul care o proteja și putea să-i asigure hrană, haine și adăpost. După moartea acestuia, averea soțului era confiscată și împărțită între rudele de sânge. De cele mai multe ori, văduva era aruncată în stradă, fără niciun mijloc de subzistență, mai ales dacă nu avea copii. În cazurile în care decedatul era un rajah bogat care avea mai multe soții, acestea o forțau pe cea mai tânără dintre ele să accepte Sati. În prezent, legislația indiană interzice cu desăvârșire acest obicei.

Castrarea

Această practică groaznică a apărut în vechime și s-a menținut de-a lungul timpului în mai multe culturi ale lumii. Prima castrare în masă, reținută de sursele istorice, se referă la edictul dat de regina asiriană Semiramida, conform căruia orice bărbat care se opune ideii de a fi condus de o regină să fie castrat în public de călăii regali.

Cea mai mare hecatombă sexuală aparține totuși faraonului egiptean Menephta. Pentru a marca succesul său în luptele cu libienii, Menephta a hotărât mutilarea sexuală în masă a mai mult de 13.000 de prizonieri capturați în urma campaniilor sale militare. Oribilul eveniment a avut loc acum 2.300 de ani, conform hieroglifelor de pe piramida din Karnak. Astfel, în acea cumplită zi, din ordinul faraonului au fost retezate organele sexuale a 6 generali libieni, 6.359 soldați libieni, 222 soldați sirculi, 542 soldați etrusci și 6.111 greci. Organele tăiate au fost aduse pe o platformă imensă în fața faraonului, cel care a ordonat aruncarea lor în deșertul libian…

În China Antică, castrarea a funcționat ca o pedeapsă pentru viol până în preajma dinastiei Sui, când castrarea a devenit cerere necesară pentru a ajunge funcționar al curții imperiale. Sumbra cutumă a luat amploare, astfel încât, la sfârșitul dinastiei Ming, existau circa 70.000 de eunuci în Palatul Interzis din Pekin. Obiceiul a scăzut în intensitate astfel încât, în anul 1912, când a fost instaurată Republica Chineză, mai trăiau doar 420 eunuci. În civilizația musulmană, orice bărbat care lucra în preajma seraiurilor trebuia castrat fără excepție. Practica castrării testiculare a fost una frecventă în cadrul corurilor de băieți care cântau imnuri religioase în cadrul Bisericii Catolice. Ultima referire la această situație datează din anul 1890, atunci când un edict din Vatican amintește că tinerii băieți erau încă castrați și la acea dată, pentru a-și păstra vocile de copii.

Legarea picioarelor

Chinezii au susținut timp de milenii că această practică face ca femeile să fie irezistibil de frumoase. Chiar circulă o zicală conform căreia chiar și o fată urâtă are șanse să se mărite dacă i se leagă tălpile picioarelor din copilărie. Legarea tălpilor fetițelor chineze pentru a stopa astfel procesul natural de creștere este un obicei mai vechi de 1.000 de ani. Chinezii începeau să înfășoare picioarele fetițelor încă de când acești copii aveau vârsta de 4 ani. Din cauza legăturilor strânse, oasele labei piciorului și degetele erau fracturate repetat până când se deformau. Scopul final era obținerea unor picioare mutilate care nu depășeau 10-15 cm chiar și în cazul unei femei în vârstă de 30 de ani. Pentru început, picioarele erau îmbăiate zilnic într-o soluție fierbinte, compusă din diferite ceaiuri de plante, amestecate cu sânge de porc sau câine. Acest amestec lichid dizolva carnea necrozată sau putredă, vindecând în același timp rănile. Apoi unghiile picioarelor erau smulse cu cleștele pentru a se preveni creșterea acestora. Fiecare deget era rupt și bandajat în feșe umede care, pe măsură ce se uscau, strângeau și micșorau piciorul, împingând oasele fracturate spre călcâi. Chinezii considerau o astfel de femeie cu tălpile diforme ca fiind extrem de atrăgătoare din punct de vedere sexual…

Acest obicei a fost interzis de regimul comunist. În prezent, mai trăiesc în China aproximativ 120 de bătrâne care au avut picioarele legate din copilărie. Evident, se deplasează doar în scaunul cu rotile.

Automumificarea

Automumificarea, probabil cel mai straniu obicei descoperit în panoplia tradițiilor neobișnuite ale umanității, a fost întâlnită doar în Japonia și are la bază un amestec de credințe budiste, shintoiste și tibetane. Preoții budiști care alegeau să fie niște sfinți în viață, al căror corp nu intra în putrefacție nici după zeci de ani de la moartea lor, aveau un drum greu de străbătut și o motivație imposibil de înțeles pentru oamenii din prezent.

Sokushinbutsu era denumirea acestor preoți ale căror mumii au fost descoperite în munții din nordul Japoniei, mai precis în prefectura Yamagata. Până în prezent au fost descoperite între 16-24 mumii japoneze.

Candidatul la statutul de sfânt în viață, sau mumie vie, trebuia să-și petreacă ultimii ani din viață urmând o dietă strictă alături de unele ritualuri nedezvăluite nici până în prezent de către preoți. Dieta sa strictă se compunea doar din nuci și semințe. În paralel, călugărul efectua zilnic o serie de exerciții fizice epuizante, care aveau ca scop arderea tuturor rezervelor de grăsime din corp. Pasul următor era mult mai dur. Timp de trei ani, călugărul se hrănea doar cu un amestec de scoarță de copac și cu rădăcinile unor plante specifice zonei. Renunța și la băutul apei, astâmpărându-și setea doar cu un ceai cu grad înalt de toxicitate, realizat din esența arborelui Urushi, esență din care, în mod normal, se fabricau lacuri și vopsele. Această fiertură provoacă vomă împreună cu o pierdere rapidă a fluidelor corpului. Dar cel mai puternic efect al ceaiului Urushi era reprezentat de capacitatea de a ucide toate bacteriile din întregul tub digestiv, alături de otrăvirea țesuturilor corpului astfel încât viermii să nu le consume după moartea călugărului.

În final, călugărul se încuia într-un cavou de piatră puțin mai mare decât propriul corp, cavou prevăzut cu o mică deschizătură care să-i permită viitoarei mumii vii să respire. Așezat în poziția lotusului, călugărul suna un clopot în fiecare zi pentru ca preoții de afară să știe că este în viață. Când sunetul clopotului înceta, mormântul era sigilat.

Autor articol: Bianca Radulescu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!