Tras pe sfoară. „Nici să nu aud de români”

Articol publicat in sectiunea E țeapă, Muncă, Poveşti româneşti pe data 1 decembrie 2014

man

Un român din Brăila fuge (ca din gură de şarpe) atunci când întâlneşte alţi români. Cu mare sinceritate ne spune că nici nu vrea să mai audă de conaţionalii săi. Şi asta după ce 99% dintre cei pe care i-a întâlnit, de când se află în Londra… l-au tras pe sfoară, i-au luat şi cămaşa de pe el, aşa cum spune o vorbă românească, şi i-au făcut numai probleme. Primul care l-a dezamăgit a fost chiar prietenul său din copilărie. Au urmat apoi alţii şi iar alţii.

 

„Prietenul la nevoie se cunoaşte…”

Marian se declară dezamăgit de aproape toţi românii pe care i-a întâlnit în Londra. De la începutul anului, de când a ajuns în Anglia, spune că a avut ghinionul să întâlnească doar conaţionali cu suflet rece care i-au făcut numai greutăţi. Marea dezamăgire a venit, culmea, chiar din partea prietenilor săi.

„Am venit în Londra împreună cu un prieten din România, la un alt prieten din copilărie care se afla aici de mai mulţi ani. Eu aveam în ţară o firmă de reparat calculatoare, dar şi de reţele de internet pe care le montam pe la licee, pe la şcoli sau pe la diferite instituţii. Plus că mă ocupam şi de reţele. Configurări de routere, swich-uri şi tot felul de lucruri din astea. Am lucrat mulţi ani la RDS. Am vorbit cu prietenul ăsta al meu pe Skype şi l-am întrebat care este treaba prin Londra. El lucra la o firmă ca şi painter. Mi-a spus că dacă vin, mă ajută cu munca, mă poate duce la el la job şi că pot câştiga o mie de lire pe lună. Am zis să încerc, pentru că oricum în România era din ce în ce mai greu. Am închis firma în ţară şi am venit aici. Vorbisem deja din ţară de chirie şi trimisesem şi bani.

Aici lucrurile s-au schimbat radical încă de când am ajuns. Nici măcar nu a mai venit să ne aştepte la aeroport. Ne-a aşteptat soţia lui într-o staţie de metrou din centrul Londrei. Noi, pentru că mai venisem cu un prieten, nici nu ştiam cum să ajungem de la aeroport la staţia de metrou. Ne-am descurcat până la urmă, cu chiu, cu vai. Femeia ne-a dus într-o casă unde mai locuiau şi alţi români şi pentru care plătisem chiria în avans din ţară şi ne-a lăsat acolo. Soţul ei, adică prietenul meu din copilărie, nici la telefon nu mi-a mai răspuns de atunci. Plus că ştiam că acolo unde voi locui nu va mai fi necesar să plătim şi depozit… până ne revenim cu banii şi începem munca. Da’ de unde! Cum am ajuns, ne-a cerut 300 de lire depozit. Apoi ca să ne facă National Insurance Number, ne-a cerut bani, câte 75 de lire de fiecare. Prin multe peripeţii am trecut, pentru că apoi am aflat că Number-ul este gratuit. Noi eram doi în camera aceea. Am plătit într-o lună şi jumătate 1.800 de lire: Council Tax, curent, gaz, cică să plătim pe tot anul. Am dat şi depozit, deşi prietenul meu îmi confirmase că a aranjat el lucrurile şi nu trebuie să plătim mai nimic. Doar chiria. După ce am plecat de acolo, am stat apoi cu nişte ţigani din Ploieşti. M-au disperat. Vineri seară: muzică, băutură. Sâmbătă seară: muzică, băutură. Nu era vina lor că eu munceam şi în weekend. Nu puteam să comentez nimic. Fumau marijuana şi alte droguri. Mie nu mi-a plăcut aşa ceva…”, ne povesteşte Marian de peripeţiile prin care a trecut încă de cum a pus piciorul în Londra.

————————————–

„Am rămas uimit şi rămân uimit în continuare de halul în care se poartă românii cu românii. Numai informaţii false, numai să te păcălească, numai să îţi ia banii, vă zic sincer. Cred că am schimbat în patru luni de zile patru case. Peste tot a fost aşa. Prietenul la care am venit nici nu a mai răspuns la telefon. Prietenul cu care am venit nu a mai vorbit cu mine, după ce l-am ajutat să îşi găsească de muncă. În ultima casă în care am stat, tot cu români, unde plătisem şi depozit şi facturi, mi s-a spus ca în trei zile să dispar, fără niciun motiv. În acel moment, eu mai aveam doar şase lire în buzunar.”

Marian, 43 de ani, despre peripeţiile pe care le-a avut cu românii din Londra

————————————–

 

Din Londra în Northampton

În urmă cu câteva luni, Marian a plecat din Londra. Nu de plăcere, ci de nevoie. Se pare că, de atunci, soarele a răsărit şi pe strada lui.

„Eram disperat, nu ştiam ce să fac atunci când am fost dat afară din casă. Am sunat o colegă din ţară care mi-a spus că fratele ei este în Northampton. Dacă mă credeţi, nici nu ştiam ce este acest Northampton. Nu ştiam că este un oraş. Habar nu aveam. Colega din ţară i-a dat numărul meu de telefon şi băiatul m-a sunat şi mi-a spus că mă poate ajuta”, ne spune Marian.

————————————–

„Singurul român care m-a ajutat a fost fratele colegei pe care am sunat-o atunci când eram practic pe stradă. Nici nu îl cunoşteam, nu îl văzusem niciodată în viaţa mea şi el a fost singurul care m-a ajutat.”

Marian

————————————–

Până să se întâlnească cu acesta, Marian a trecut prin momente de coşmar: „Dacă vă zic prin ce am trecut şi pe acolo. După ce m-a sunat şi mi-a spus să vin în Northamton că mă ajută el, eu am ajuns în gară, mi s-a rupt şi valiza, plus că îmi făceam griji că nu ştiam nimic de el, nici cum arată. Când am ajuns pe peron, l-am sunat şi nu răspundea la telefon. Mă gândeam că o să mor pe acolo pentru că nu mai aveam niciun ban. Dar eu îl sunam pe el şi el pe mine, şi din cauza asta nu reuşeam să vorbim. Stăteam aşa pe pasarelă şi nu ştiam ce să fac. Bani să plec acasă nu aveam, bani să rămân aici nu aveam şi am zis asta e… stau pe pasarelă aici şi mă gândesc ce să fac. Când acolo, îmi sună telefonul. Era el. Când l-am văzut, parcă mi-a luat Dumnezeu cu mâna grijile. M-a dus în casa unde stătea. La început am dormit într-o cameră, cât o debara de la noi de la bloc, trei săptămâni am dormit apoi pe un scaun. Nu era loc. M-am chinuit, dar până la urmă, am răzbit şi sunt bine. Acum stau în casă cu nişte indieni. Nu am treabă cu ei, nu au treabă cu mine, eu îmi văd de camera mea, ei îşi văd de ale lor.

Între timp am luat Number-ul, am luat CSCS Cardul, m-am informat, pentru că aici informaţia este cea mai importantă. Dar nu mai întreb niciodată românii, ci doar englezii. Am învăţat singur pentru testul CSCS şi din luna mai lucrez la aceeaşi companie. Vor începe o nouă lucrare în New Castle şi mi-au spus că mă vor lua cu ei, pentru că au văzut că sunt muncitor. Eu sunt labour, dar fac de toate. Îi ajut şi pe electricieni, şi pe fixeri, pe toţi din site”, ne povesteşte românul de 43 de ani din Brăila.

 

Departe de Londra, departe de probleme

De când locuieşte în Northampton, Marian spune că viaţa lui s-a schimbat radical. Însă tot nu vrea să mai aibă de-a face cu românii. Dacă îi întâlneşte, îi ocoleşte.

„Viaţa în Northampton este mult mai ieftină. Este mult mai bine. Şi nu mai vreau să aud de Londra absolut deloc. E foarte scump tot. Şi am avut numai experienţe jalnice. Cu prietenii, cu banii, cu chiriile. Plus că la un moment dat când locuiam în Londra, m-a ajutat cineva să îmi găsesc de muncă. Primeam câte 50 de lire pe zi, dar 10 trebuia să îi dau celei care îmi găsise jobul. 10 lire cheltuiam pe transport şi mai rămâneam şi eu în buzunar cu 30 de lire. Aici, în Northampton, lucrez la o companie mare, sunt plătit bine, îmi place şi mă înţeleg bine cu colegii. Plătesc câte 85 de lire pe săptămână chirie. Este într-adevăr o cameră dublă, este cam scump, dar măcar sunt singur, pentru că indienii cu care stau abia mă întâlnesc. Eu nu vreau să mai aud de români, mi-a ajuns”, mărturiseşte Marian.

————————————–

„Am stat şase ani în Italia, am prieteni şi italieni şi români, dar aici nu se merită să te bagi în seamă cu românii. Toţi sunt pe făcut rău. Eu nu vreau să mai aud de români în Anglia. Or fi şi oameni buni, dar eu am dat în mare parte numai peste… panarame. Am stat şase ani în Roma şi nu era aşa. Mă miră faptul că aici sunt mai mulţi bani ca în Italia şi nu ar trebui să fie atâta ciudă şi răutate. În Roma munceai pentru 50 de euro pe zi, câştigai în jur de 250-300 de euro pe săptămână. Dar toată lumea era prietenă cu toată lumea. Aici nu! Aici nu ştiu cum să te mai ţepuiască. Să îţi ia banii! Să te fure! Să te stoarcă de tot!”

Marian

————————————–

Cât despre viitor, Marian speră că la un moment dat, va putea totuşi să îşi facă meseria. Acum s-a liniştit, munceşte şi în continuare evită românii…

„Eu am venit aici doar să muncesc. Îmi pare rău că nu pot să fac ceea ce sunt capabil. Am nevoie de calificare. Am sunat la cei care se ocupă cu astfel de diplome şi le-am spus că vreau să mă duc doar la examen, că nu am nevoie de curs pentru internet network, dar am aflat că mă costă 800 de lire. Când o să îi am… o să dau examenul şi sunt sigur că va fi bine”, încheie românul de 43 de ani din Brăila.

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!