Ultimul telefon

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 31 martie 2013

În viața noastră cotidiană ne întâlnim rareori cu vreun pian. De regulă, îl vedem pe vreun afiș de promovare a unui concert. În ultimii ani, îl regăsim uneori, absolut pe neașteptate, în holul larg al unui mall, în aglomerarea perpetuă a pasionaților de shopping, într-un anturaj pestriț și mereu mișcător, în căutarea mărfurilor celor mai ieftine și, dacă se poate, și celor mai atrăgătoare. De obicei, cele două condiții se exclud reciproc. Pentru cei care au răbdare să asculte, pianistul cântă, de obicei, excepțional. Depășește banalitatea situației în care se află, concentrat la muzica lui, ascultându-și ritmurile interioare sau doar gândindu-se, poate, că s-ar descurca mai greu fără banii primiți de la manager pentru simpla lui prezență artistică în mijlocul acelei harababuri. Firește, ne mai putem întâlni cu un pian în unele baruri sau în restaurante care ascund, dincolo de firmă, și un pic de respect pentru calitatea auditivă a artei culinare. Și, desigur, filarmonica. Dar până acolo, atât spectatorii, cât și pianiștii, au un drum lung de făcut spre construirea unei culturi muzicale clasice. Un drum aproape imposibil pentru un imigrant român care nu găsește nici măcar o slujbă de chelner, ce să nu mai vorbim despre una care să îl ducă spre studii aprofundate de pian. Un drum care să ducă spre performanță, spre săli de concert pline, spre aplauze, spre un mod de viață în care succesul stă în vârful degetelor. Sergiu Tuhuțiu a reușit să găsească acest drum, deși nu s-ar putea spune că a avut un noroc chior. Dimpotrivă. A atins limita deznădejdii, a ajuns la clipa în care se poate renunța la tot ce ar fi oferit UK și și-a luat biletul de întoarcere în România. A ajuns la ultima zi din „visul londonez”. Și-a amintit că există, încă, telefonul. Și a sunat. N-a primit niciun răspuns afirmativ de la instituțiile unde își trimisese cv-ul, dar a continuat să sune. Nu mai avea ce pierde. Dar a avut totul de câștigat. Un restaurant românesc din Londra i-a răspuns „da”. Era nevoie de un chelner. Dacă chelnerul știa și să cânte la pian, cu atât mai bine. Și-a anulat biletul și s-a dus la muncă. Cu banii câștigați, a reușit să se înscrie la examenele pentru Royal College of Music. Nu știa dacă e adevărat și se temea, poate că degetele îi vor tremura. Nu i-au tremurat. A cântat impecabil. Se află, acum, pe drumul profesioniștilor. Și asta fiindcă, înaintea ultimei disperări, a mai dat un telefon. 

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!