Unde începe cerul

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 5 mai 2013

Ne mândrim, de sărbători, că reușim să ducem cu noi, în UK, o parte din tradițiile românești. La capitolul „tradiții” intră nu doar ceremoniile religioase dedicate Învierii, dar și damigeana de zaibăr, sticla de palincă, ouăle roșii sau sarmalele de după post. De altfel, toate sunt expresii ale bucuriei românești de a petrece și au un succes nebun pe orice meridian. N-am auzit de vreun englez, american, australian sau chinez care să se strâmbe la o țuică românească sau la un vin de casă de-ăl vechi, ținut în butoiul de stejar, în pivniță. Autocarele românești au adus deja peste Canalul Mânecii tone întregi de băuturi și mâncăruri cât să ajungă de-o paranghelie lungă până la Înălțare. Se poate vorbi chiar de un comerț underground, care îl dublează pe cel oficial, dacă nu cumva îi cam ia smântâna. În locul cărnii franțuzești de cal murg descălecat pe la asfințit, prin vămi trec cratițe cu răcituri și bocceluțe cu mujdei ca la mama acasă. E un mod specific de a celebra o tradiție pe care o credem profundă, plină de înțelesuri și de subînțelesuri, clădită pe gesturi deloc întâmplătoare, care ne pot asigura un certificat de bună purtare din partea sfinților sau măcar a îngerilor păzitori. Arareori recunoaștem că, la petrecere, le cam amestecăm. Ne dăm bine și cu calendarul bisericesc, mai facem cu ochiul și unei petreceri zdravene, unde ne îmbătăm cu smerenie și ne rugăm în dodii. Dar nota negativă a acestei realități nu este, totuși, prea gravă. În străinătate, biserica este altceva decât acasă, iar marile sărbători ne adună mai intens sub cupola invizibilă a unei comunități întru spirit. „Afară”, în orașele pe unde ne intersectăm destinele de imigranți români, sărbătorile pascale ne creează, brusc, un spațiu propriu. Străinătatea ca sentiment permanent dispare, lăsând loc unei senzații provizorii de revenire undeva. Nu neapărat într-o geografie, ci într-o trăire mai veche, poate în copilărie, poate în copilăria altcuiva, poate în copilăria noastră a tuturor. Revenim la o vârstă în care viața putea fi trăită ca un miracol, în care credința avea puterea de a fascina, trecând peste ceremonial în lumea misterioasă a inițierii. Simțim, poate, că lumina perfect verticală a luminării pe care o aprindem în noaptea Învierii este chemată dintr-o lume apropiată și depărtată, care ne e familiară și din care, totuși, nu ne amintim nimic. Dacă trecem de palincă și de sarmale, dacă nu cădem în automatismul mătăniilor, dar suntem atenți la ce se întâmplă în noi, s-ar putea să descoperim că, oriunde am fi, cerul începe din locul pe care îl atinge gândul nostru cel mai bun.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!