Urmuz se întoarce

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 25 mai 2015

„Cică niște cronicari/Duceau lipsă de șalvari/Și-au rugat pe Rapaport/Să le dea un pașaport/Rapaport cel drăgălaș/Juca un carambolaș/Neștiind că Aristotel/Nu văzuse ostropel.”

Unii își amintesc, alții nu. E începutul unei faimoase poezii scrise de Urmuz mai spre începutul veacului douăzeci, poezie numită „Cronicari” și dată drept exemplu elevilor dintr-a douășpea la tematica absurdului în literatura română. De fapt, numele lui Urmuz a devenit un sinonim al absurdului în proză, așa cum numele lui Eugen Ionescu a devenit un sinonim al absurdului în teatru. Firește, odată ce au devenit sinonime cu un fenomen cultural, mai nimeni nu le citește opera. Dar acesta e cu totul alt subiect decât cel de care ne ocupăm acum. Deși, dacă citim cu atenție versurile de mai sus, observăm că, într-o interpretare zănatecă, este vorba despre un pașaport livrat de un intermediar pe nume Rapaport, care, conform numelui, raportează știe el unde tot ce vede în jurul lui. Evident, Rapaport ar trebui fie să fie dat pe mâna DNA, fie să devină agent al tuturor serviciilor, de la cele externe (la cele hoteliere mă refer), până la cele interne, de coafură și frizerie. Numai că Rapaport nu are nicio vină în povestea asta, el fiind, probabil, parlamentar, întrucât singura lui ocupație constă în a juca un carambolaș.

Subiectul nostru este destul de asemănător, fiind bazat pe o uluitoare pasiune a lui George Marian Urmuz, român neaoș din Dagenham, având frageda vârstă de douăzeci de ani. Pasiunea lui este guma de mestecat. În termeni polițienești, aceasta se traduce în două furturi destul de bizare, primul calculat la 680 de lire sterline doar guma de mestecat, plus ceva alcool care să meargă la gumă. Al doilea se bazează tot pe gumă de mestecat în cantități spectaculoase, la care se adaugă garnitura de șampanie și whisky. Suma nu e uriașă, abia atinge 1.000 de lire sterline, dar ideea este, să recunoaștem, destul de ciudată. Poliția britanică nu prea a avut de-a face cu cazuri de infracțiune având drept obiect guma de mestecat. Ea se luptă cu o criminalitate crescândă, cu amenințări teroriste, cu asasini în serie, cu infracțiuni economice de milioane de lire sterline, în sfârșit, cu probleme care pot să dea bătăi de cap netratabile cu aspirină oricărei forțe polițienești din lume. Dar imigranții români puși pe șmecherii surprind întotdeauna. Nu fac mare harababură, nu omoară pe nimeni, nu se duc nici în statul islamic (unde nu e nimic de furat și mai e și greu să-ți ții capul pe umeri), pe scurt, nu creează probleme majore. Dar reușesc să creeze atâtea probleme minore încât unii polițiști și-ar dori, poate, să le adune pe toate într-o problemă majoră pe care să o rezolve și cu asta basta. Problema Urmuz le dă, acum, frisoane. Ce poate însemna, pentru un imigrant român, guma de mestecat? Cum se explică, va să zică, infracțiunea? Tot celebrul Urmuz, campionul absurdului, ne dă răspunsul, în „morala” care constituie finalul poeziei sale: „Pelicanul sau babita.”

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!