Viaţa de au-pair. Bine sau rău?

Articol publicat in sectiunea Muncă, Poveşti româneşti pe data 16 iunie 2013

au pair

Programul au-pair este unul guvernamental care constă într-un schimb cultural, cu reguli prestabilite de guvernele ţărilor participante, acceptate şi respectate de agenţii, au-pair şi familii. Termenul „au-pair” provine din limba franceză şi înseamnă „egal cu”. Astfel, „au-pair” este definit ca un membru de familie, o soră/frate mai mare şi nu un angajat. Acesta ajută familia la îngrijirea copiilor şi/sau la treburile domestice în timpul şederii sale cu familia, muncă în schimbul căreia primeşte bani de buzunar.

Un au-pair este tratat ca membru egal al familiei. Are camera sa proprie şi, de obicei, ia mesele împreună cu familia şi ia parte la activităţile acesteia (călătorii, ieşiri în oraş). Au-pair pot fi atât fetele, cât şi băieții. Au-pair-ul şi familia trebuie să respecte diferenţele culturale şi să arate toleranţă unul faţă de celălalt. Să fii au-pair înseamnă mult mai mult decât îngrijirea copiilor. Este cea mai bună şansă a unei tinere de a călători în jurul lumii şi de a cunoaşte cultura şi limba unei ţări locuind la o familie gazdă ca un membru de familie cu drepturi depline.

Mădălina are 29 de ani şi a ajuns la Londra în anul 2009 ca şi au-pair. După mai multe căutări pe internet, a aplicat printr-o agenţie de profil și la numai câteva zile, a primit un telefon chiar de la familia unde urma să ajungă. În alte câteva zile, avea deja bagajul făcut, biletul deja trimis şi contractul deja semnat. Au trecut patru ani de atunci şi, deşi îşi doreşte nespus să treacă la un alt nivel al vieţii, îi este încă greu să se despartă de familia cu care a locuit…

 

D.R.: Ce te-a determinat să iei drumul Angliei ca şi au-pair?

M.: În primul rând, situaţia financiară m-a împins să plec din ţară. Părinţii mei rămăseseră în acea perioadă fără muncă, aveam rate la bancă şi a trebuit să îi ajut. Era cea mai bună oportunitate la acea vreme să plec ca şi au-pair. Exista un contract, aveam un acoperiş deasupra capului, mâncare şi muncă. Deci, şanse să mă întorc nu prea erau, iar pentru mine asta a contat cel mai mult. Şi am plecat.

 

D.R.: Cum a fost întâlnirea cu familia?

M.: Cu emoţii. Nu îmi amintesc prea mult şi prea bine pentru că eram foarte stresată de faptul că nu ştiam să vorbesc prea bine engleza. Înţelegeam aproape orice, însă îmi era greu să mă exprim. Şi mă temeam de acest aspect, pentru că nu voiam să fiu trimisă acasă. Oamenii, o familie de englezi cu foarte mulţi bani, cu doi copii, o fetiţă şi un băiat, cu doi câini şi o pisică, cu o casă imensă, o grădină ca în filme, au fost foarte primitori. Erau nerăbdători să ajung, să mă cunoască, să îmi arate casa. S-au purtat foarte frumos. În scurt timp, m-am acomodat cu ei, şi ei cu mine, cu casa, cu copii, cu tot ceea ce trebuia să fac prin casă. Am început să merg şi la un curs de engleză, câte trei ore în fiecare dimineaţă, lucru care m-a ajutat enorm.

 

D.R: Cum arată o zi din viaţa unui au-pair?

M.: Acum sunt ca un robot, mi-au intrat în reflex toate sarcinile. Ziua începe pentru mine la ora 7. Primul lucru dimineaţa trezesc copiii, îi îmbrac, le pregătesc micul dejun, dar şi un pacheţel, după care îi duc cu maşina la şcoală. În timpul în care copiii sunt la şcoală fac curăţenie în toată casa, schimb lenjeriile, aspir, calc haine, diverse treburi casnice, plătesc facturi, fac piaţa şi, în funcţie de fiecare zi a săptămânii, trebuie să gătesc ceva anume. De exemplu, lunea se mănâncă pui, marţea carne de vită, miercurea peşte, joia lactate şi legume şi vinerea… se iese în oraş. Astfel că, înainte de a lua copiii de la şcoală, încep să pregătesc şi cina. Imediat cum ajung cu copiii acasă, le pregătesc o gustare, de obicei fructe, şi începem lecţiile. Cât timp îi ajut cu temele, mă ocup în paralel şi de cină. În jur de ora 19.00 vin şi părinţii şi mâncăm cu toţii. Din prima zi în care am ajuns mi-au spus că voi sta cu ei la masă. Seara nu mai este aşa de multă treabă, pentru că o împart cu mama copiilor. Ori spăl eu vasele şi ea se ocupă de copii, le face baie şi îi pregăteşte de culcare, ori invers. În general, aşa arată o zi obişnuită. Însă zilele sunt diferite. Nu prea seamănă una cu alta. Mereu sunt lucruri noi de făcut, iar programul în ceea ce priveşte curăţenia este şi el împărţit. Să nu se înţeleagă că muncesc de dimineaţă până seara ca o sclavă. Nicidecum. Toate sarcinile sunt împărţite pe zile.

 

D.R.: Care sunt avantajele, dar şi dezavantajele acestei vieţi?

M.: Avantajele sunt foarte multe. Eu primesc 120 de lire pe săptămână. Au fost luni în care trimiteam toţi banii acasă pentru că nu aveam nevoie de nimic. Nu plătesc chirie, mâncare, şampon, pastă de dinţi, haine, încălţăminte, parfumuri (haine, încălţăminte şi parfumuri toate le primesc de la ea). Eu fac piaţa în funcţie de preferinţele fiecărui membru al familiei, adică şi eu… Nu plătesc transportul pentru că oriunde merg folosesc maşina. Părinţii mei au venit în vizită de trei ori şi familia pentru care lucrez nici nu a vrut să audă că îi voi caza la hotel. Mi-a spus să îi aduc acasă, să le pregătesc o cameră şi să stau cu ei. Am fost în vacanţe cu ei, în locuri unde nici nu visam să ajung. Iarna, ei merg la schi şi vara la mare. Astfel că am ajuns în Franţa, Italia, Austria, Turcia, Spania, de două ori în Maldive. Dacă sunt bolnavă, au grijă de mine, îmi fac ceaiuri sau îmi dau pastile… În ceea ce priveşte dezavantajele… sunt câteva. Dacă ies cu prietenele în weekend, nu mă pot întoarce prea târziu, nu pot aduce pe nimeni în casă, dacă mi se face poftă de ouă prăjite, de exemplu, la 12 noaptea… ei bine, nu pot să îmi fac. Într-un cuvânt, e asemănător cu statul cu părinţii la 29 de ani.

 

D.R.:  Te vezi având acest job şi în viitor sau îţi doreşti altceva?

M.: Sigur că îmi doresc altceva, însă cred că nu mă pot rupe deocamdată. Sau cred că m-am obişnuit cu tot confortul pe care îl am aici. Sunt conştientă de faptul că în momentul în care voi pleca va trebui să pornesc de la zero. Să îmi găsesc un loc de muncă, să îmi caut o garsonieră unde voi locui, să plătesc chirie, mâncare, transport etc. Cred că asta mă sperie. Însă ştiu că acea zi va veni… în maximum un an. Acesta este termenul pe care mi l-am dat.

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!