VIAȚĂ DE FAMILIST ÎN UK

Articol publicat in sectiunea Poveşti româneşti, Reportajul săptămânii pe data 29 februarie 2016

Diaspora romaneasca_Viata de familist in UK

Mulți dintre românii care muncesc în UK și-au lăsat familiile acasă. Alții, mai curajoși, au făcut tot posibilul să-i aibă pe cei dragi alături de ei. După ce au trecut de greutățile inerente unui început de viață într-o țară străină, aceștia se declară acum fericiți că, atunci când vin de la muncă, deschid ușa și le sar în brațe copiii.

Ce trebuie să faci, câți bani trebuie să ai și ce formalități trebuie îndeplinite pentru a-ți aduce familia cu tine, în UK? Sunt câteva întrebări la care ne-am străduit să găsim răspunsurile care poate îi vor ghida pe alți români care își doresc „reîntregirea familiei”, pe tărâmuri britanice.

Cel mai bun ghid îl reprezintă, însă, experiența celor care au reușit iar aceste experiențe au un numitor comun: începutul e greu! Un ghid la fel de bun îl reprezintă și experința celor care nu au reușit, cum ar fi drama unui tânăr român care s-a trezit cu toată familia, soția și cei doi copii, pe străzile Londrei.

 

 

Români atașați de familie:

împreună la bine și la greu!

 

Dorul de casă nu mai este așa de greu de suportat atunci când ai alături familia. Și până la urmă, acasă e locul în care te așteaptă cei dragi. Dacă aceștia sunt cu tine, atunci acasă poate fi și în UK. Mulți visează la asta, alții însă își trăiesc deja visul. Dar nu e neapărat ca în vise, este viața reală cu multe greutăți, cu momente în care trebuie să strângi din dinți, să lupți, să te zbați pentru un țel: familia ta să aibă o viață mai bună, copiii tăi să aibă un viitor, altul decât cel atât de sumbru și nesigur din România.

Nu e neapărat o tragedie și nu românii au inventat migrația. Întotdeauna a fost așa. De-a lungul istoriei, oamenii, popoare întregi s-au perindat, și-au schimbat locul, în speranța că vor găsi ceva mai bun. Politicienii români politicoși spun chiar că noi, românii din UK, nici nu suntem imigranți, ci europeni care beneficiem de dreptul legal de muncă în Uniunea Europeană. Probabil ei nu știu că acest drept nu are nicio valoare fără dreptul de a trăi cu familia în Uniunea Europeană. Este într-adevăr un drept pe hârtie și în tratatele UE, dar este foarte greu de câștigat în realitate. Cel puțin pentru români!

 

Început curajos, cu bebelușul în brațe la Londra

George (28 de ani) și Daniela (29 de ani) au venit împreună în Londra cu copiii în brațe. Cel mic avea doar trei luni, iar cel „mare”, doi ani. Aveau la ei bani doar cât să reziste cel mult o lună de zile. Ambii părinți cu studii superioare (informatică și economie), cu un nivel destul de bun de limbă engleză, dar fără niciun fel de experiență de muncă. În România au trăit dintr-o mică afacere și cu ajutorul părinților. Și pentru că salariile oferite în România li s-au părut jignitoare, au ales să facă pasul cel mare și, cel mai important, să-l facă împreună. „Niciun moment nu m-am gândit să-mi las soția și copiii acasă. Deviza noastră a fost: ori plecăm toți, ori nu pleacă nimeni! Am ales prima variantă!”, ne-a spus George, capul familiei.

 

Toată familia, într-o singură cameră!

„Am venit în Londra în 2014. A fost foarte greu la început. Primele luni am lucrat sporadic. Am schimbat mai multe joburi, restaurante, vânzări etc. Tot ce câștigam se ducea pe cheltuieli, ba chiar a trebuit să fac și împrumuturi pentru a rezista. La început, locuiam toți într-o cameră dintr-un flat. Vă închipuiți ce era acolo, cu bagaje, cu hainele claie grămadă, biberoane, pătuțul bebelușului. Eu eram mai mult plecat la muncă. Soția rămânea singură și trebuia să se descurce cu toate. Nu știu cum am rezistat. De multe ori ne-am gândit să ne întoarcem acasă. Când am plecat, ne așteptam să ne fie greu la început, dar nu ne imaginam așa viața în UK”, povestește George despre începuturile sale în UK.

 

Beneficiile, gura de oxigen

„După patru luni, de când am ajuns aici, un prieten mi-a spus de posibilitatea beneficiilor. Chiar nu știam, nici când am plecat de acasă, nici aici nu m-a interesat și nici nu bănuiam că ne poate ajuta statul englez. Odată ce am aflat, ne-am documentat și am văzut că ne încadrăm în limita veniturilor: familie cu doi copii, lucram doar eu și câștigam cu greu peste 1.000 de lire pe lună. Am aplicat online, am completat acele formulare foarte lungi și, surpriză(!), în 30 de zile ne-a venit răspunsul favorabil și în același timp ne-au intrat și bani în bancă: pe cardul meu peste 1.000 de lire și pe cardul soției, la fel”, ne-a spus George.

 

Următorul pas: singuri acasă!

„Practic, beneficiile acopereau tot ceea ce cheltuiam cu chiria, întreținerea, mâncarea, absolut tot. Așa că aproape tot salariul meu îl puneam deoparte. Am început să economisim câte o mie de lire pe lună. Dat fiind începutul nostru, ne-am învățat să fim și economi. După un an de zile aveam peste 10.000 de lire, bani puși deoparte. Atunci am început să căutăm să închiriem o casă sau un apartament în care să locuim singuri. Nu a fost ușor. Ca să ai siguranță trebuie să apelezi la agenții, iar acestea cer o groază de condiții. Până la urmă am găsit ce căutam, am dat o groază de bani la început, dar a meritat. A fost cea mai mare bucurie a noastră în momentul în care am avut o casă doar pentru noi”, ne-a declarat George. În prezent, acesta locuiește cu soția și cei doi copii într-un apartament cu două dormitoare într-o zonă decentă, dacă nu chiar luxoasă, din Londra.

—————————————

„Nu îmi este rușine că primesc beneficii de la statul britanic. Muncesc aici, plătesc taxe aici și cred că este normal ca acest stat să mă ajute să-mi cresc copiii la standardele pe care statul britanic și le dorește. Oricum, nu am venit aici cu scopul de a beneficia de acest ajutor. De altfel, nici nu știam de aceste beneficii când am plecat din România. Cel mai important este faptul că am venit aici să muncesc și să ofer un viitor copiilor mei. Mai târziu, nici statului britanic nu cred că îi va fi rușine cu acești doi copii ai mei.”

George, licențiat în Informatică

—————————————

 

 

Și-a adus soția și fetița,

după trei luni în Londra!

 

Marian (47 de ani) are deja opt ani de când locuiește aici cu soția și cele două fetițe. La început a fost doar el, soția și un copil. Al doilea s-a născut aici. Acesta ne-a povestit experiența sa de integrare în „înalta societate londoneză”.

„Am venit în Londra în 2008. Am lăsat acasă soția și fetița de 4 ani. Nici nu m-am gândit să trăim foarte mult timp separați. Am venit aici cu ideea să strâng bani cât pot de repede pentru a-mi aduce și familia. Am făcut tot posibilul să reduc cât mai mult perioada până să pot aduce cu mine soția și fetița. Am avut norocul, fiind ajutat de prieteni, să lucrez din prima zi, ceea ce a fost o adevărată performanță, pentru că era perioada în care existau restricții pe piața muncii. Am trecut și eu, bineînțeles, prin șocul de început. Am locuit într-o cameră de trei persoane. Plăteam atunci 55 de lire pe săptămână. Oricum lucram toată ziua și mergeam în cameră doar ca să dorm. Nu mă așteptam să găsesc aici câini cu colaci în coadă, dar nu mi-a fost ușor. Am redus și alimentația, făceam economii la sânge pentru a-mi aduce cât mai repede familia”, și-a început Marian povestea.

 

Prima casă, program național în variantă londoneză

„În trei luni, am strâns 2.000 de lire și am închiriat într-o casă o cameră cu baie proprie. Casa era încă în renovare. Practic, doar camera în care locuiam era gata, restul casei era șantier. Lucrările au mai durat încă două luni după ce ne-am mutat acolo. Avantajul a fost că proprietarul ne-a lăsat camera la jumătate de preț, adică în loc de 700 de lire, plăteam 350 pe lună. Așa am avut posibilitatea să-mi aduc familia aici. Nu erau condiții grozave, dar eram împreună și asta a fost cel mai important. Oricum, greul abia atunci a început cu toate formalitățile pe care a trebuit să le facem”, ne spune Marian.

 

Calvarul actelor și primul job pentru soție

„Ne-a luat aproximativ două luni să facem toate actele. Este un proces întreg care începe cu interviul pentru Insurance Number. În tot acest timp, am lucrat doar eu. Soția a început să-și caute un job, dar era deja luna decembrie, o perioadă nefavorabilă cu recesiunea din 2008. Abia în ianuarie anul următor și-a găsit primul serviciu. A lucrat la un call center. A avut noroc pentru că era un call center pentru vorbitorii de limbă română. Trebuia să sune la companiile din România și să le facă oferte din partea companiei engleze. Problema a fost că la angajare nu i s-a spus că jobul este pe o perioadă limitată. Astfel, s-a trezit după trei săptămâni că s-a terminat jobul. A fost o surpriză neplăcută, dar chiar și așa au contat foarte mult cele trei săptămâni lucrate. Era o companie mare și cunoscută, și asta înseamnă că deja avea experiență britanică. A fost mult mai ușor pentru soție să-și găsească un alt job. În doar câteva săptămâni s-a angajat din nou și asta face și acum. Lucrează în domeniu auto pe studii de piață”, ne-a declarat Marian.

 

trimiteri-sus-4

IUBIREA: ROMÂNII EXPERIMENTEAZĂ ÎN UK

ROMÂNII DIN UK, O INTEGRARE ANEVOIOASĂ

Condamnată la închisoare pentru căsătorie aranjată

Spaniolii din UK, ca şi românii

trimiteri-jos-4

 

Cu copilul la școală

„Încă din aprilie, de când am venit eu singur, am mers la primăria locală de care aparțineam și am încercat să obțin un formular pentru a înscrie fetița la o școală primară. În UK, copiii merg la școală începând de la vârsta de 4 ani și jumătate. În primă fază, cei de la primărie m-au întrebat dacă fetița se află în Marea Britanie. Le-am spus că nu este, dar urmează să vină. Mi-au dat toată documentația necesară cu selecția școlilor. Mi-au spus că formularul de înscriere îl primesc doar în momentul în care fetița este aici. Între timp, am cules informații privitoare la școlile din cartier și tot ceea ce trebuie făcut pentru a înscrie copilul la școală. A fost un argument în plus să aduc fetița și soția cât mai repede pentru a prinde perioada de înscriere”, ne-a declarat Marian.

 

Singurul copil din clasă care nu vorbește limba engleză

„Pentru copil începutul a fost mai greu. Era singura din clasă care nu vorbea limba engleză. Totuși, există o procedură destul de flexibilă care să ajute copilul să se integreze. La început nu a stat tot programul, a putut fi însoțită o oră din program de un părinte. Suferea foarte mult pentru că nu putea să comunice. Era și singurul copil român și nu avea niciun coleg cu care să vorbească, spre deosebire de ceilalți care mai aveau colegi de limbă maternă. Educatoarea ne-a spus la început să nu ne facem probleme din cauza asta, pentru că în cel mult șase luni va ști limba engleză. Și exact așa a fost. În șase luni, fetița mea se exprima relativ fluent în engleză. După aceea, toate au mers ca pe roate. A fost o perioadă constantă pentru copil, cu șase ani la aceeași școală. Și-a făcut prieteni și a devenit cunoscută prin prisma rezultatelor. A avansat cu învățătura atât de bine, încât la finalul școlii primare a fost singura din trei clase care a avut la matematică, de exemplu, peste nivelul maxim. Evident, și la celelalte obiecte de studiu a avut note maxime”, ne-a spus Marian.

 

Născută și crescută în UK

„Al doilea copil, tot o fetiță, s-a născut acum patru ani. A fost o perioadă dificilă pentru că, potrivit legislației britanice, soția a putut sta acasă doar primul an și asta pe bani puțini. În primele șase săptămâni a primit 90% din salariul pe care îl avea când lucra și apoi a scăzut sub 50%. A stat cu copilul doar șase luni. Ar mai fi putut sta, dar ultimele trei luni până la împlinirea termenului de un an erau neplătite. Așa că am trăit cu un salariu și jumătate. A trebuit să apelăm la părinți ca să ne ajute. Am avut noroc cu ei că se deplasau pe rând la Londra și ne ajutau cu copiii. Stăteau câte o lună, două, trei și apoi venea altul. Când a împlinit fetița 3 ani, am putut să o înscriem la grădiniță. Era cu program redus, doar 3 ore pe zi, dar ne-a ajutat și așa”, povestește Marian.

 

Visul unei case

„După ce soția a început să lucreze constant, am închiriat prima noastră casă. Avea două camere și jos era spațiu comercial. Era situată la o intersecție, într-o zonă aglomerată, nu avea curte și ne-a costat 850 de lire pe lună. Am stat acolo un an și apoi am găsit o casă cu curte într-o zonă liniștită, unde am locuit cinci ani. Toate casele le-am închiriat prin agenție și n-am avut niciodată nicio problemă. Până la urmă am plecat din Londra la periferie, pentru că ne-am dorit o școală mai bună pentru copii. Acum locuiesc într-o zonă foarte liniștită și curată lângă Oxford”, ne-a spus Marian.

—————————————

Ar mai trebui adăugat la această poveste faptul că niciodată, în cei opt ani de zile, Marian nu s-a gândit să ceară vreun ajutor de la statul englez. Deși are doi copii nu a cerut niciun beneficiu, alocație pentru copii sau alt ajutor social care să „împovăreze” bugetul statului britanic. În cazul lui George, primul exemplu, acesta nu s-a rușinat să beneficieze de un drept legal, garantat de Uniunea Europeană.

—————————————

Pagina 1 din 2:Pagina următoare

Autor articol: Gelu Irimia

Comentarii

O parere la “VIAȚĂ DE FAMILIST ÎN UK”

  1. vasile Spune:

    SALUT,,,,am o rugaminte la dumnevuoastra, am nevoie de ceva de munca, am muncit,opt ani in acoperirea si incalzirea mansardelor, la instalarea geamurilor , la mansarda, am permis de conducere, A,B,C,sinca si auto icarcator, varog fuoarte mult, VA MULTUMESC ANTICIPAT..

Spune-ti si tu parerea!