VIS DE LIBERTATE ÎNTR-UN CONTAINER

Articol publicat in sectiunea Poveşti româneşti, Reportajul săptămânii pe data 6 aprilie 2015

Diaspora romaneasca_Vis de libertate intr-un container1

 

Au riscat totul pentru Marea Britanie

 

De ce poate fi în stare un om ca să ajungă în străinătate? Care este preţul pe care s-ar încumeta să îl plătească şi ce sacrificii ar îndura pentru a respira aerul unei vieţi mai bune într-o ţară vestică? Răspunsul? Este unul greu. Nu neapărat greu de crezut, cât mai cu seamă greu de ascultat pentru cei care au ajuns în Marea Britanie… mai simplu şi mai uşor, după 2007.

În anii 90, „paşaportul” celor care se încumetau să părăsească România consta într-o doză mare de curaj, dar una şi mai mare de nebunie. O nebunie de aventură, de risc, dar şi de „aţi dori ceea ce era interzis”, după cum povesteşte chiar unul dintre interlocutorii materialului nostru. Românii care au trecut, la acea vreme, clandestin frontierele către vestul Europei au experienţe demne de cărţile de aventură. Sunt oameni care au stat închişi zile şi nopţi în şir în vagoane de tren, au traversat râuri şi mlaştini pe vreme de iarnă, au dormit pe unde au apucat, au stat nemâncaţi şi chiar şi-au văzut moartea cu ochii.

A meritat? Răspunsul este… unul şi mai greu de dat.

 

Un drum… de aventură, de neuitat, de povestit

O poveste cum foarte rar se întâmplă să auzim, un drum din România către străinătatea vestică rupt parcă dintr-o carte sau dintr-un film de aventură. Curaj, frică, lacrimi, regrete… de toate. E drept că totul s-a petrecut în urmă cu mai bine de un deceniu, dar amintirea nu poate fi ştearsă niciodată. Un român aflat în prezent la jumătate de veac de viaţă, din care peste zece ani petrecuţi în Anglia, a riscat totul, chiar şi viaţa, ca să ajungă în Regatul Unit.

„Ideea de a pleca din România a pornit în anul 1992. Împreună cu un grup de prieteni, în jur de opt persoane, am hotărât să ne încercăm norocul şi să emigrăm. Am ales o rută care să «nu bată la ochi», pentru că mulţi dintre români ieşeau din ţară în perioada aceea prin Ungaria. Era un val de emigrări imediat după Revoluţie, aşa că noi ne-am gândit să plecăm prin Republica Moldova. Am plecat echipaţi cu tot ce ne trebuie: rucsacuri, hartă, lanterne, busole, mâncare, haine, bani. Ne-am urcat într-un autocar şi am pornit spre Chişinău. Bineînţeles că am avut câteva impedimente la moldoveni, se uitau mai ciudat la noi, dar pe vremurile acelea, cu un pachet de ţigări sau cafea, am reuşit să ne continuăm drumul. Din Republica Moldova ne-am cumpărat bilete de tren către Ucraina, iar din Ucraina am ajuns în Polonia la Varşovia. De aici, ne-am hotărât să plecăm noaptea către graniţa cu Germania”, a declarat, pentru Diaspora Românească, L.P., un român de 50 de ani, care se află în Marea Britanie de peste zece ani de zile.

 

Înot spre un trai mai bun

Ajunşi în gara din Gubin, aproape de miezul nopţii, grupul de români a hotărât să traverseze râul de la frontiera Poloniei cu Germania chiar în acea noapte.

„Era foarte ger afară şi ne-am gândit că, pe frigul acela, nu prea ies soldaţii în controale, astfel că am ajuns la frontieră, unde era şi râul Odra, pe care trebuia să îl traversăm ca să ajungem în Germania. Acesta nu era chiar foarte mare, şi nici foarte adânc, pentru că prima dată s-a dezbrăcat un băiat, cel mai înalt dintre noi, şi a început să îl măsoare cu statura lui. Pot spune că adâncimea era peste 1,50 metri… aproape 1,90. Ne-am pus hainele şi mâncarea pe care o luasem cu noi în nişte saci de plastic şi am intrat în apă. Vă daţi seama că am avut cu toţii o senzaţie… pe care nu o pot descrie… afară erau în jur de -15 grade. Îmi amintesc că pe lângă faptul că era un ger năprasnic, era şi un clar de lună perfect, se vedeau pe ambele maluri faruri de motociclete, se auzeau pe ici pe colo cuvinte în poloneză… în germană, pentru că nici nemţii nu dormeau. Soldaţii patrulau cu câini lupi”, spune românul.

————————————–

„Ne-am băgat cu toţii în apă şi am început să ne ţinem unul de altul ca să nu fim luaţi de curenţii care erau destul de puternici şi exista riscul să ne înecăm. În momentul în care ne-am mai apropiat de malul german a apărut un soldat cu un câine… ne-am făcut semn între noi să fim muţi, să nu scoatem niciun cuvânt. În momentul acela un singur lucru am gândit: «Ferească Dumnezeu să fim descoperiţi, dar dacă se întâmplă, îmi dau drumul de ceilalţi şi mă las purtat de apă.» Am avut noroc şi nu ne-a depistat. Odată trecuţi de apă, am dat peste alte probleme. În jurul râului era o zonă mlăştinoasă, iar singurul lucru care ne-a salvat erau nişte smocuri de iarbă mai mari pe care puteam călca. Dacă nu erau acestea, rămâneam prinşi sau chiar puteam muri în mlaştină.”

————————————–

 

A făcut pe mortul…

Deşi au scăpat de cea mai „rece” experienţă a aventurii lor, ceea ce a urmat le-a dat tuturor alţi fiori reci pe şina spinării.

„După ce am trecut de râu şi de mlaştină, ne-am îmbrăcat cu toţii şi am luat o gură de coniac să ne mai încălzim puţin, după care am ajuns într-un câmp arat. Aici era o strategie de-a nemţilor, spun asta pentru că am descoperit cum băteau cu farurile de la maşini în câmp să vadă emigranţii care reuşeau să fugă. Noi am păţit-o şi pe aceasta. Pe câmpul acesta era din loc în loc câte o pădurice. Am vorbit între noi şi am hotărât să fugim dintr-una în alta. Şi aşa am făcut, însă la un moment dat, pentru că una dintre aceste liziere era aproape de şosea, eu am fost depistat de o maşină de poliţie. Ceilalţi prieteni din grup reuşiseră să ajungă în pădurice, numai eu rămăsesem mai în urmă. Singurul lucru care mi-a venit în cap a fost să mă pun jos şi să fac pe mortul. Am văzut, însă, maşina care se oprise la 50 de metri de mine, pentru că probabil nu au putut să pună frână imediat. După ce au oprit, au dat cu spatele şi în timpul acesta, ceilalţi din grup ţipau la mine să fug de acolo spre păduricea unde erau ei. Aşa am făcut. Am fugit cât m-au ţinut picioarele şi m-am aruncat în primul boschet. Maşina de poliţie a bătut cu farurile în păduricea în care eram, cel mai probabil poliţiştii văzuseră ceva. Am avut noroc că nu au cercetat mai mult şi au plecat”, ne povesteşte românul.

 

„Ne-am predat în Germania…”

Românii au ajuns în cele din urmă la Berlin, iar de acolo au luat un tren spre Hannover. Din cauza controalelor amănunţite ale poliţiei germane, grupul a înnoptat la Crucea Roşie germană, iar cei de acolo i-au sfătuit să se predea. Şi s-au predat.

„Le-am spus că vreau să emigrez în Canada şi că mi s-au terminat banii şi din acest motiv, mă aflam în Germania. Am mai spus că vreau să ajung peste ocean, că am nevoie de un mod de a câştiga bani, pentru că nu vreau să dau în cap nimănui. Nu ştiu cum, dar după aceste vorbe, m-au crezut… şi mi-au dat drept de şedere. Şi astfel am rămas timp de doi ani şi jumătate în Germania. Am lucrat acolo ca bucătar şi apoi m-am întors în ţară. Voiam să îmi văd familia, copilul pe care nu îl mai văzusem de când avea două luni”, spune L.P., care nu a rămas prea mult în România. Destinaţia vieţii sale era Marea Britanie. Însă din România în Regatul Unit a urmat o altă aventură.

 

Sigilaţi în vagon, către Regatul Unit

În anul 2002, românul nostru a luat drumul Marii Britanii ajutat chiar de fratele său. „Fratele meu care ajunsese în Anglia m-a ajutat financiar şi mi-a găsit o sursă prin care să ajung la el. Am ajuns la început ca turist în Torino. După câteva zile, împreună cu alți 23 de oameni, am fost închişi şi sigilaţi într-un vagon de marfă, cu bandă scotch, al unui tren care avea destinaţia Londra. Trei zile şi trei nopţi, atât a durat drumul până în Marea Britanie. Problema cea mai mare a fost că mirosul de bandă scotch era foarte puternic, asemănător cu cel de vopsea, şi ne lua ameţeala, chiar unii dintre noi nu mai puteau respira. Eram în total 23 de bărbaţi şi două femei. Am decis să spargem vagonul în podea, pentru că era din lemn, ca să poată intra aer în timpul mersului. Găurile pe care le-am făcut nu erau unele mari, pentru că ştiam că în staţiile mari de tren, unde staţiona mai multe ore, angajaţii veneau cu câini sau chiar aveau camere mici speciale pentru depistarea emigranţilor sau a  încărcăturii din vagoane”, povesteşte românul.

————————————–

„Cele trei zile şi trei nopţi din Torino în Londra au fost un coşmar. M-am simţit ca într-un sicriu, fără lumină, fără aer… înghesuit… cu alte 24 de persoane lângă mine. Apa pe care am avut-o a trebuit să o păstrez în aşa fel încât să îmi ajungă pe tot parcursul drumului. Clipele cele mai înfiorătoare au fost cele din tunelul care leagă Franţa de Anglia. Eram într-un vagon de marfă, atâţia oameni, vă imaginaţi că aerul era din ce în ce mai rarefiat, chiar ne-am rugat să ajungem cu bine.”

————————————–

 

Urmăriţi de Metropolitan Police

Imediat după ce trenul a plecat de la Dover, împreună cu alţi bărbaţi din vagon, ne spune L.P., românii au început să taie vagonul cu un cleşte mare de tablă pe care îl aveau pregătit.

„L-am tăiat în aşa fel încât să putem să ieşim afară. Câţiva băieţi au scos capul pe acea gaură şi ne-am dat seama că suntem aproape de Londra, pentru că erau tot felul de indicatoare pe care scria London. În Londra, nici nu am ajuns bine că, în momentul în care am început să ieşim cu toţii din vagon, vă daţi seama – 25 de oameni, a apărut deasupra noastră un elicopter din care se auzea Stop, stop, stop şi Metropolitan Police. Am fugit cu toţii. Eu am sărit nişte garduri şi îmi aduc aminte că am vrut să intrăm la metrou, dar era închis. Am luat un taxi, am schimbat banii în lire, am activat cartelele şi am luat legătura cu fratele meu. Şi asta a fost tot. Până în 2007 nu am putut pleca din Anglia, însă vreau să precizez că în momentul în care s-a dat drumul la liberă circulaţie, m-am întors acasă… şi am simţit cu adevărat libertatea şi ce înseamnă să fii un om liber. M-am simţit liber şi puternic atunci.”

————————————–

„Marele regret? Dacă aş putea întoarce timpul, nu aş mai proceda aşa. Regret că mi-am lăsat familia, pe cei doi băieţi ai mei şi că am pierdut momente importante din viaţa lor. Chiar dacă ei sunt acum alături de mine, am lipsit opt ani şi jumătate din viaţa lor şi acesta este un lucru dureros pentru un părinte.”

————————————–

 

 

Sub tir… „podul” către UK

 

În anul 2000, cu câteva săptămâni înainte de Paşte, George, un alt român pornea în aventura vieţii sale prin Europa. Destinaţia era Marea Britanie, însă drumul până în regat avea să fie cel mai lung şi cel mai greu drum.

„Am plecat de acasă cu un grup de prieteni, fără să ne anunţăm familiile sau cunoscuţii. Auziserăm noi atunci că în Irlanda se găsea uşor de muncă şi nu era nevoie de viză. Aşa că am trecut la unguri, apoi la slovaci şi ne-am oprit în Austria. Ne-am rătăcit şi nu am mai ajuns în locul în care ar fi trebuit să ne întâlnim cu un prieten care trăia acolo şi astfel ne-ar fi ajutat să traversăm ţara mai uşor. Ne-am ambiţionat şi nu ne-am predat autorităţilor, aşa că am ajuns să dormim sub un pod. Durerea a fost şi mai mare pentru că, între timp, a venit Paştele şi mai aveam de mâncare o pâine uscată. Aşa că nu am avut încotro şi în cele din urmă ne-am predat, la unguri. Şi aşa, am ajuns din nou în România”, ne povesteşte românul în vârstă de 40 de ani.

 

A doua oară, cu noroc

Nereuşita nu i-a împiedicat să îşi încerce norocul pentru a doua oară. În acelaşi an, au pornit din nou spre Marea Britanie.

„Cu mai mulţi bani la noi, dar şi cu un plan bine pus la punct, am plecat acelaşi grup de prieteni, deghizaţi ca ciclişti cu scopul de a vizita alte ţări. Am pornit din Timişoara şi am mers cu bicicleta până la Sarayevo. Ca să nu fim prinşi şi retrimişi acasă, am trecut graniţa prin curţile oamenilor, pe care, bineînţeles, că îi plăteam. În Bosnia, împreună cu un amic, ne-am despărţit de grup şi am pornit pe cont propriu. Era mai bine aşa, ca să nu bată la ochi”, declară George.

Astfel, cei doi au reuşit să se urce într-un autobuz care se îndrepta spre Italia. Aşa au ajuns la Torino, iar de acolo, cu trenul, la Paris. Au rămas o noapte în capitala Franţei, iar a doua zi, au pornit cu un tren spre Sarrebourg: „Aici am stat o săptămână la hotel. În tot acest timp, am aşteptat momentul prielnic în care să înşelăm vigilenţa paznicilor din port şi să trecem în Marea Britanie, sub tir, cu feribotul. Iar momentul oportun a venit: într-o zi ploioasă”, ne povesteşte acesta.

„În Irlanda, ne-am predat, dar, pentru că legea accepta imigranţi, am reuşit totuşi să rămânem. Am căutat de muncă şi am rămas în Irlanda două luni, şi aşa mi-a fost mai uşor să ajung în Londra, care era un magnet al locurilor de muncă şi, bineînţeles, al banilor. Ce a urmat? Munca de jos, acte false, sacrificii şi mult dor de casă”, ne spune românul, dor pe care l-a atenuat în 2004 când s-a întors în ţară, la familia sa. În 2007 a luat din nou drumul Marii Britanii, atunci împreună cu soţia şi cele două fiice. De atunci, trăieşte legal.

————————————–

„Portul nu era chiar atât de bine controlat în zilele urâte. Norocul a fost cu atât mai mare, cu cât chiar în ziua respectivă un feribot era încărcat cu tiruri. Am sărit gardul, iar eu m-am ascuns în locul roţii de rezervă. O bară la cap şi una la picioare. Atât îmi ţinea tot corpul.  Am stat aşa mai bine de jumătate de oră, însă la mijlocul drumului, am fost descoperiţi. Eram uzi până la piele, cu noroi din cap până în picioare, dar am fost trataţi bine de către echipaj şi am primit chiar şi haine uscate.”

————————————–

 

Pagina 2 din 3:Pagina precedentă Pagina următoare

Autori articol: Marcel Istrate, Oana Padureanu

Comentarii

O parere la “VIS DE LIBERTATE ÎNTR-UN CONTAINER”

  1. Ion Spune:

    Partea proasta era faptul ca, in 1982 comunismul negru romanesc te tinea in foame, nimic pe rafturi, si in intuneric, lumina era data doar 2 ore pe zi la blocuri, sa vezi TVR ci 2 canale si 2 ore… Fara sa mai spun ca verile clocoteai in apartamentele ghetto iar iernile inghetai tot acolo, la temperature de 4-8 grade Celsius…
    Astfel ca, stiind sa inot, mi-am planuit trecerea Dunarii…
    A durat 4 zile pina am ajuns in Atena, Grecia.
    Am trecut fluvial uns cu grasime de vaca, era intr-o noapte de august, se faceau defilari ptr Geniul carpatin. A fost usor pina am trecut apa, apoi cainii granicerilor bulgari mi-au luat urmele, a trebuit sa intru iar in apa…
    Dupa cateva ore, am reusit sa ies si sa trec centura bulgareasca, si tot pe drumuri de tara, cu busola si o harta veche, de-a bunicului dinainte de 1944 am ajuns in Grecia, am reusit usor sa trec, apoi cu autostopul spre Atena.
    In parcare, am vazut o masina a Politiei parcata, am astptat, cand cei doi politisti au revenit la masina, am cerut, in franceza, sa fiu predate la ambasada SUA. Asa au si facut. Primit cu aplauza, am primit pe loc azil ONU, apoi azil grecesc politic, am facut istorie la vremea aceea.
    Dupa cca 2 ani in care munceam lejer pe la Restaurante si stateam la Hotel de 3 stele, mi s-a aprobat emigrarea si Congresul American mi-a recunoscut statuul de azil politic etc.
    Mai greu a fost in primii 5 ani, acomodarea, limba, integrarea… Venirea sotiei, care suferise enorm atrocitatile Securiste si Militiei…era slaba ca nici sani nu avea! Asta era Romania romanilor comunisti, a Tovarasilor!
    Aici, in SUA, imediat am primit casa, masa, job si scoala, un ajutor de la Welfare, numar social security etc si mai ales statut legal, facilitate la Carnet de conducere auto, cumparare masina, cumparare casa etc
    Toate astea, desi pozitiv si nemaipomenit fata de viata de rahat romaneasca le-am primit ca o „lovitura in piept, cap si suflet” ptr ca de atunci nu am reusit sa mai revin in tara natala…
    Cel mai greu mi-a fost cu Bisericile romanesti, niste asociatii de tip mafiot, care nu-ti ofera NIMIC dar iti cer tot mai multi bani! Niste derbedei culesi de Militie si trimis la Fabrica de Popi apoi plantati in strainatate te asigura de bunele lor intentii, etc.
    BOR sau alta biserica NU a ajutat pe NIMENI sa plece din „raiul communist romanesc”!
    Dupa „eliberarea” din 1989/1990 facilitatile s-au restrains, s-au redus sau pur si simplu au disparut, invazia masina de esternisti de rusi, de alte rase si natii au facut si America sa devina ceea ce este: state in care Libertatea conteaza nu doar pe hartie!
    Toti „diasporezii” vanity aici 99% ilegali sunt in fapt fomistii lui Iliescu, care fura job-urile si trimit bani negrii acasa sa hraneasca guvernele impotente de tip mafiot, biserici si infrastructura care NU produce valori, nu produce decat emigranti si prosti…
    In orice tara occidentala trebuie sa fi cinstit, corect, sa accepti educatia si cultura lor, sa te integrezi fara zgomot sau falsuri, fara minciuni sau smecherii ordinare topic romanesti.
    Astazi, dupa atatia ani, am 5 copii toti diplomati si licentiati americani, o familie solida, sunt milionar in dolari, ne mutam dupa anotimp unde ne place, comunicam in Limba Romaneasca, stam departe de plevusca romanilor diasporezi iliescieni si nu numai…

    Romania nu are infrastructure economice, sociale sau politice… A pierdut totul la 23 VIII 1944. Iar din piatra seaca se nasc doar pisici care tot soareci maninca, si pasarele care tot pe limba lor pier… 🙂

Spune-ti si tu parerea!